O fetiță de 11 ani, cu care am lucrat în spital după ce-a avut o tentativă de sinucidere - după ce vorbim o vreme și lămurim niște chestiuni de copiii mari (că adulții ne-am lămurit deja că-s mici) mă pune să-i cânt. Este al doilea copil căruia îi cânt luna asta.
Pe jumătate jenată...pe jumătate încântată, îmi dau jos eșarfa (de parcă n-aș putea cânta cu ea strânsă la gât) și las să-mi curgă din piept niște muzică, adaptată după vocea și posibilitățile mele. Data trecută a fost Beatles - Let it be, acum e Celine Dion - Because you love me, că asta-i place copilei (e piesa favorită a maică-sii).
La final mi se cuibărește în brațe și mă observ cât de nepricepută și dezbrăcată de măști sunt când vine vorba de un copil de genu ăsta, mai ales când mi-e tot mai evident că de ăștia nu-ți poți ascunde nicio vulnerabilitate că simt TOT despre tine.
- De ce nu te-ai făcut cântăreață? mă întreabă
- Îmi place să cânt și mă relaxează, dar doar în bucătărie...și mai nou, se pare că și pe aici. Da altceva fac eu.
- De ce nu și cântec? zice
- Am preferat să lucrez cu oamenii, meseria asta îi mai pe sufletu meu.
- Da și vocea îi din sufletu tău
- Da, poate...(aici cred că am roșit că m-au luat toate căldurile)
- Nu poți să le faci pe amândouă?
- Păi tocmai le-am făcut pe amândouă, zic
- Dar ziceai că de obicei doar în bucătărie cânți. Singură? Mă încuie ea repede
- Da.
- Vezi? Atunci nu le faci pe amândouă! Una o faci și știe toată lumea, cu cealaltă te ascunzi în bucătărie.
- Da acuma nu ți-am cântat? Și nu suntem în bucătărie.
- Ai putea să faci terapie prin cântat!
- Nu zici tu rău...îmi dai ceva idei. Dar totuși nu.
- Dacă-i din suflet vocea...si meseria ți tot pe suflet...(și-mi zâmbește șmecherește)
- Dacă încep vreodată să fac terapie prin cântat, ești prima pe care o anunț, bine?
- Tocmai ai început. Cu mine.
Eu cred că tu și muzica vindecați mințile și sufletele bolnave. Uite, eu sunt mai bine!