Ne plac poveștile. Și ne inspiră
Ne plac poveștile oamenilor și tindem să credem că ne inspiră. Mulți dintre noi preferăm filmele inspirate din fapte reale, tocmai pentru că povestea adevărată a cuiva are un impact asupra noastră și ne face să credem că și noi putem avea un rol inspirațional în propria viață.
Un personaj principal dintr-un film motivațional ne dă o doză de entuziasm, căci trăind cu el tot filmul, avem senzația că și noi putem depăși obstacole, să ne îndeplinim niște vise mărețe, să ne construim un film cu Happy end.
Eu consider că problema e că ne plac mai mult poveștile decât conținutul lor și admirăm mai mult fațeta personajului decât spiritul său.
Și astfel, orice poveste rămâne cu noi câteva ore sau zile, apoi ne întoarcem la automatismele personale. Până la următoarea poveste inspirațională, când o luăm de la capăt și ne simțim iar motivați pentru câteva ore.
Folosim povestea ca pe-o anestezie de moment, pentru a ne scălda sufletul sufocat de mult în minciuni…într-un pic de apă curată (a altuia) care inspiră prospețime.
Și pentru că noi oamenii punem prea mult accent pe stări, emoții și mult prea puțin pe decizii, ne satisfac stările de moment, trăind puțin prin personajul principal o poveste care nu-i a noastră, da credem c-ar putea fi.
Și după mica satisfacție, mergem mai departe cu aceleași decizii, impulsuri și fel de-a fi.
Poveștile într-adevăr au capacitatea de-a ne inspira și-a ne da motivație. Însă pentru a face asta, noi trebuie să fim vii și să privim dincolo de poveste, dincolo de personaj.
Să ne uităm la conținutul poveștii presupune să ne imaginăm măcar…câte decizii grele au fost luate și în ce condiții, câte zbateri interioare și câtă muncă a presupus ca cineva să realizeze ceva.
Să simți spiritul omului din poveste implică să fii atent la ce resurse avea, ce limite și cum și le-a abordat, cum se raporta la oameni și la viață, cât de greu i-a fost în unele situații și cât de ușor în altele, apoi să faci diferența dintre cele două.
Iar ca să folosești povestea care chiar te-a inspirat, trebuie să te uiți sincer să vezi unde ești acum și unde vrei să fii/cine vrei să devii. Apoi să reduci prăpastia dintre cele două prin decizii conștiente, atente…și (auto) evaluare, risc, responsabilitate, respect, decizii din nou.
Pentru că poveștile sunt punctul nostru slab, călcâiul lui Ahile…au devenit metoda nr 1 de manipulare. Ne plac chestiile emoționante care mișcă un pic ceva în noi. Orice! Să fie cu furie, cu entuziasm, cu plâns de supărare sau impresionare, doar să fie ceva mișcat! Da fix asta ne sabotează și ne face să cumpărăm compulsiv, să decidem automat, să ne pierdem atenția, să nu mai fim capabili să simțim nimic în propria poveste.
Noi trebuie să mișcăm ceva în noi înșine. Viața! Iar asta nu o poți mișca doar simțind lucruri frumoase sau urâte, fiind inspirat și impresionat, luptând cu demoni interiori sau punând presiune pe tine să te tot schimbi/repari/vindeci. Viața o miști prin atitudinile tale interioare cu privire la ea, la tine și la ceilalți…și prin multe decizii.
Până și deciziile greșite mișcă multe. Căci oferă date relevante despre tine, despre limitele tale de evaluare, despre ce poți să faci de-acum încolo. Și asta te maturizează.
Poveștile pot fi utile. Mie îmi plac. Mă inspiră, mă motivează uneori și mă ajută să-mi completez viziuni. Însă dacă rămân doar la filme (pe TV sau alea din capul meu), poveștile vor fi cele care mă vor sabota și la care mă voi întoarce apoi doar pentru o altă doză de anestezie. Povestea trebuie să fie o completare și un surplus la o viață deja plină, la o poveste proprie deja asumată. Altfel, ce ar trebui să ajute devine doar o evadare și-o fugă de responsabilitate.
Iar data viitoare când te impresionează ceva la o poveste, fii atent la ce te mișcă. Ce e important pentru tine acolo și de ce? Ce valoare este în povestea aia, în personajul principal? Ce spune despre tine faptul că te impactează acele lucruri? Și ce decizii poți lua acum pentru a urma ce vezi că pentru tine contează?
Fă din viața ta o poveste.
Nu frumoasă musai. Nu perfectă. Nu povestea eroului. Ci viața omului care a trăit și trăiește cu sens.
Sensul nu-l cauți, nu-l găsești. Îl dai tu!
Te îmbrățișez!