Nu orice disconfort e traumă
"Nu crezi în traume?" m-a întrebat la un moment dat cineva, într-un context în care spuneam că nu orice experiență care nu ne place e traumatizantă, ci noi suntem răsfățați ori neantrenați să facem față vieții cu un respect mai mare și pentru aspectele care nu ne plac.
Cred și în traume, doar că le tratez cu lejeritate.
Căci și mai tare cred în capacitatea omului de a face față și de a depăși orice.
Cred că există experiențe care ne depășesc capacitatea de procesare într-un anumit moment al vieții.
Cred că există dureri care se așază în corp, în reacții automate, în frici fără explicație imediată.
Dar nu cred în trauma ca etichetă permanentă.
Nu cred în traumă ca identitate.
Nu cred că omul este fragil prin definiție.
Trăim într-o perioadă în care termenul „traumă” este folosit tot mai des. Uneori atât de des, încât își pierde sensul.
Nu orice experiență care ne marchează este o traumă, nu orice disconfort este o rană profundă, nu orice dificultate explică tot ce suntem sau tot ce facem.
Avem nevoie și de experiențe neplăcute, însă dacă le băgăm rapid în categoria de traume...ori ne plac conceptele și nu înțelegem real ce e aia...ori ne găsim un fals confort în a controla prin etichete.
Uneori, folosim trecutul ca scuză:
- Pentru stagnare.
- Pentru lipsa de responsabilitate.
- Pentru comportamente pe care nu vrem încă să ni le asumăm.
Alteori, îl folosim ca explicație comodă pentru ceilalți: etichetându-i, în loc să îi vedem ca oameni întregi, capabili de schimbare. Apoi, să decidem matur. Că unii oameni nu sunt traumatizați, ci pur și simplu aleg nesimțirea, răutatea, nepăsarea, etc.
Eu aleg să fiu atentă la astea.
Nu minimalizez durerea și nu o neg, dar nici nu o amplific până devine o poveste care ne ține pe loc. Fac asta începând cu mine.
Lejeritatea cu care privesc trauma (acolo unde există) e încredere profundă în resursele omului.
Vindecarea sau, poate mai potrivit spus, reziliența/rezistența nu începe doar din explorarea rănilor, ci și din recunoașterea oamenilor buni.
A celor care ne-au fost sprijin.
A celor care ne-au făcut viața mai ușoară atunci când era greu.
A celor care au rămas, au crezut în noi și ne-au iubit când noi nu puteam.
Și ei fac parte din poveste.
La fel de mult ca durerea.
Însă alegem convenabil să-i uităm, căci agățarea de răni ne aduce profit de imagine de victime, impresia că-n numele nedreptății putem pretinde, reproșa și certa. Dar nu ne simțim mai bine cu noi, iar această raportate ține rece.
Eu caut ce e cald.
Corpul știe să se regleze.
Psihicul știe să învețe.
Sufletul știe să se reașeze, atunci când este văzut și susținut.
Cred în capacitatea omului de a face față, dar nu prin forțare, căutare sau negare, ci prin asumare, discernământ și relații care hrănesc.
Nu vindecarea mă preocupă obsesiv, ci reîntoarcerea la putere.
La acea forță interioară care ne permite să simțim fără să ne pierdem,
să ne privim trecutul fără să ne ascundem în el
și să trăim prezentul fără să îl folosim ca scuză.
Cred în traume.
Dar cred și mai mult în viață.
În oameni.
În responsabilitate.
În capacitatea noastră de a depăși ce ne-a fost greu fără a ne reduce la asta.
Și poate că aici începe adevărata maturitate emoțională:
când nu ne mai definim prin ce ne-a rănit,
ci prin felul în care alegem să trăim mai departe: cu discernământ, recunoștință și demnitate.
Vă îmbrățișez!