Un cer deasupra

Povestea care m-a motivat să fac acest proiect

Vreme de aproape un an am lucrat la un spital, pe cazuri de tentative de sinucidere la copii și adolescenți (4-16 ani). În acea perioadă stăteam aproape zi și noapte cu ei la spital, cât le făceau tratamentele, iar munca mea era benevolă pentru că spitalul nu avea resurse, iar părinții erau majoritatea lipsiți de colaborare sau cu lipsuri financiare. Ca să-mi permit să stau cu copii atâta timp, scriam licențe pe bani, căci de terapii la cabinet nu mai aveam timp aproape deloc și bani tot aveam nevoie – și pentru mine, și ca să cumpăr lucruri pentru cei mici.

Pe lângă terapie, făceam cu ei tot felul de activități. Cântam, dansam, desenam, uneori dormeam lângă ei și în fiecare zi ne foloseam de creativitatea fiecăruia dintre noi ca să construim jocuri de gândire pentru a găsi rezolvări, idei, inspirație. Și atâta insistam până ajugeam toți la soluții pentru fiecare și la concluzia că viața merită trăită, putem și vrem să trăim.

A fost o perioadă epuizantă pentru mine, care m-a marcat și m-a răscolit din toate punctele de vedere, și-n sens rău, dar și foarte bun.

O parte din copii făceau tratamentele, apoi terapie cu mine, își reveneau frumos și mergeau mai departe în viața lor, plini de resurse și liniște. Cu unii mai țin încă și azi legătura și-mi sunt dragi tare. Alții au murit pentru că le-a cedat un organ sau mai multe, ca efect advers de la prea multe pastile înghițite.

Am fost norocoasă să lucrez cu fiecare dintre ei, oricât de tare mi-ar fi jenat acele cazuri sensibilitatea proprie, căci sufeream de fiecare dată de parcă erau copii mei. Într-un fel, erau! Și sunt!

Toate cazurile m-au provocat psihic foarte tare și neodihnindu-mă decât câteva ore pe noapte o perioadă lungă de timp, mă simțeam tot mai rău. Atunci am decis că nu mai iau cazuri noi pentru că efectiv genul ăsta de situații nu le pot duce psihic.

Am iubit copii ăștia.

Acolo am cunoscut-o pe Bianca, o fetiță de 10 ani, căreia îi și dedic acest proiect. Era 9 Octombrie 2016.

A ajuns la spital inconștientă, cu spume la gură, după ce a înghițit o supradoză  de pastile felurite. Maică-sa a găsit-o la limită, medicii au salvat-o, doar că avea inima și alte organe foarte slăbite, deci trebuia să stea în spital o vreme, iar starea ei nu era prea bună.

Era brunetă, cu părul lung, creț și niște ochi mari pe care i-am îndrăgit din prima secundă. Prea copleșită de problemele părinților și cu un simț al responsabilității accentuat mult prea devreme...m-am văzut în ea și pot zice că prin fetița asta m-am îmbrățișat până și pe mine cu compasiune și recunoștință.

Mă punea să-i cânt "melodii bătrâne" (cum le zicea ea) și făcea mișto de mine că nu sunt la modă deloc și nu știu piese actuale.

Într-o seară m-am dus în vizită la ea și avea un aer de Om Mare și înțelept...combinat cu o inocență și relaxare, de îmi venea să-mi iau notițe cu povețele ei, nu să-i țin eu terapii. Ceea ce am și făcut.

- Dormi te rog cu mine? m-a întrebat.

- Da. Numa să vedem cum încăpem aici, zic.

- Facem loc. Și dacă mă iei în brațe, încăpem sigur (și râde șmecherește)

Mă pun în pat lângă ea, ne hlizim un pic și apoi se cuibărește la pieptul meu. 

- Vrei să-ți spun o poveste? Sau să cânt o Mirabela Dauer? întreb eu.

Râde și-mi spune - Oh Doamne, nu! Trebuie să înveți și cântece noi! Neapărat!

Apoi devine brusc serioasă și continuă:

- Astăzi îți spun eu o poveste. Și o vei spune mai departe copiilor. Promiți?

- Promit. O voi spune chiar și oamenilor mari, ce zici?

- Mbine… Atâta că ei nu înțeleg multe lucruri. Dar tu poti încerca.

Se uită la mine cu ochii ăia mari, mă strânge tare în brațe, apoi își începe povestea. Și visul, pe care mă simt datoare să-l duc și dau mai departe.

Căci fetița asta mi-e încă lipită de piept. Și suflet!

Părinții ei nu se înțelegeau, ce certau zilnic, tatăl o bătea și mama era nefericită crunt, iar Bianca avea o sensibilitate aparte care simțea nu doar problema reală, ci și compromisurile din spate, unele soluții și abordări. Dar chiar dacă le spunea să divorțeze, ei insistau cu povestea că trebuie să rămână o familie. Nu o ascultau niciodată și o tratau ca pe un copil care nu înțelege nimic, deși înțelegea prea bine multe. Iar în momentele când maică-sa se apropia de ea, fata simțea că o face doar dintr-o dependență, din nevoia de validare că e mamă ok și pentru a smulge un pupic, că altă viață nu avea. Iar pe Bianca o irita foarte tare asta.

Simțea foarte bine lucrurile și oamenii, doar că nu avea discernământul și maturitatea necesare ca să înțeleagă complexitatea contextelor, a minții omenești, a vieții în ansamblul ei. Nu înțelegea prea bine de ce lucrurile sunt simple, dar nu ușoare și nu știa câte capcane sunt în care cădem noi oamenii mari. I-am mai explicat cât mi-a fost cu putință, cât să înțeleagă unde se pierd oamenii când devin adulți.

- Știi Ralu, îmi spune Bianca, mă gândesc că oamenii mari nu înțeleg că viața nu merită trăită decât pentru și cu bucurie. Dacă nu au asta, atunci să facă orice trebuie ca să ajungă acolo. Nu pricep de ce, adulții sunt interesați de vecini, de rude, de cum par, dar nu le pasă că nu sunt fericiți. Sunt lași! Asta e, sunt lași! Și oamenii mari spun compromisului maturitate. Dar nu sunt maturi.

Sunt adulți și mari în greutate ori înălțime, dar imaturi, lași și leșinați după oameni pe care nu-i merită și lucruri de care n-au nevoie.

Și dupaia mor, spune cu o față tristă.

Bunica mea a murit acum doi ani, continuă ea să-mi spună plângând. Bunica era singura femeie fericită din familia asta. Știi de ce? Pentru că își făcea timp să privească și cerul, nu doar să lucre` la pământ.

E nasol să trăiesc printre oameni morți deși umblă, de-aia am vrut să mor. Nu mai pot. Sunt nefericită, nu pot învăța că mama urlă și tata mă bate, nu pot cânta că se supără cineva, nu pot nimic. Și nu mai cred în oameni mari.

-        În mine crezi? O întreb.

-        Da. Te-am cunoscut pe tine acum și trebuie să-mi promiți că o să le spui copiilor că simt bine, dar să-i și încurajezi. Tu poate poți să ajuți copii care au nimerit cu adulți fără cer, îmi spune serioasă.

-        Promit, zic. Dar vreau să le spun și adulților, ce zici? Te-ar liniști asta? Ți-ar place?

-        Să le spui ce? Sunt prea prinși de-ale lor.

-        Sunt prinși, zic, dar eu am super puterea de-a descâlci mințile oamenilor și de-a le da un spațiu să facă asta (și-i trag cu ochiul, cu o șmecherie care o avea și ea când zicea ceva măreț). Și atunci, tu cu super puterea ta mi-ai spus că vrei oameni fericiți și maturi, eu cu super puterea mea văd de ce le e greu să fie așa. Iar împreună, facem un party terapeutic care să aducă oamenilor și cerul de deasupra. Ce zici?

-        Ca la bunica? Și zâmbește cu toată fața, arătând cu degetul în sus.

-        Ca la bunica. Pământul de muncit. Cerul de privit cu seninătate.

-        Bine, îmi spune. Atunci spune-le și la oamenii mari. Da cum adică privit cu seninătate?

-        Eu cred că e cu pace, încredere, liniște, bucurie zglobie. E suflet viu!

-        Aham, mbine. Atunci îmi place semi...nătatea ...seninătate asta.  

Stă puțin pe gânduri, apoi mă întreabă

-        Da oamenii mari au sufletul bolnav. Poți să-l vindeci?

-        Singură nu pot decât să încerc. Dar împreună cu alți oameni, cu simțirile tale și cu tine, cu niște noroc și nițică colaborare...cred siiiiguuur că oamenii pot avea suflet sănătos. Trebuie doar să încerce și ei cu noi ca să reușim împreună. Și oamenii mici și ăia mari.

-        (râde cu poftă și-mi spune pe-un ton alintat):  eu sunt om mic.

-        Tu ești Om Mare iubito.

-        Atunci...promite că o să faci suflete sănătoase și senine. Și promite să te păstrezi și tu așa, cu cer deasupra.

-        Promit să fac tot ce pot!

-        Mbineeee! Atunci vezi că avem o înțelegere! A încheiat ea povestea noastră, ne-am mai amuzat de niște versuri la cântece și a adormit lipită de pieptul meu.

A murit în zori la mine-n brațe, în somn.

Ce să-i spun fetei? Ce să-i spun copilului din mine? Îmi pare rău! Îmi pare așa de rău...

Dar pentru că nu voiam să las dezamăgirea, frustrarea și îndoielile să se înfiripe în mine, am luat povestea asta așa cum e și nu am agravat-o printr-o supărare exagerată or lipsă de speranță, căci atunci s-ar fi pierdut esența și scopul. Ar fi fost totul degeaba!

Așa că mi-am adunat forțele, am luat notițe și atunci mi-am promis că am să-i duc mai departe visurile. Pentru că i-am promis și ei. Avem o înțelegere.

De atunci am dat ce-am putut și avut, am făcut ce-am știut și m-am dăruit cum mi-a fost cu putință. Atât în viața personală cât și profesională, m-am străduit să am cer deasupra, chiar dacă nu mi-a ieșit de fiecare dată.

Am ajuns în punctul în care pământul de sub picioarele mele este solid, fertil și muncit, iar cerul de deasupra-mi e plin de încredere, suflu viu, și seninătate.

Astăzi e 9 Octombrie 2021 și sunt cinci ani de la discuția redată în mare mai sus.

Trebuie să duc mai departe ce-am promis, să-i dedic acest proiect Biancăi, care probabil ne vede din alte lumi, deci se bucură...și să vă bombardez cu resurse care să vă aducă un cer deasupra, pe care să-l privim cât mai mulți cu seninătate.

Știu că nu e ușor și viața nu e musai roz. Dar mai știu și că se poate să fim noi mai ușori sufletește și să ne desprindem din mrejele capcanelor în care cădem și care ne răpesc din bucuria de-a fi.

Pentru această descâlcire, cu un cer descoperit și viu, sunt aici cu această publicație, unde voi scrie tot ce știu și sunt, susținută simțindu-mă de toți copii și oamenii mari pe care i-am întâlnit și care mă inspiră sau ajută din lumea asta ori alte Universuri.

Majoritatea articolelor le voi posta doar pentru cei care au abonament lunar sau anual. Dacă vrei să ai acces la toate materialele și să faci un upgrade click AICI

Dacă nu ai bani/nu-ți permiți acum, dar ți-ai dori tare să ai acces la publicație cu toate materialele pe care le voi posta aici, scrie-mi un mail la muresanraluca@ymail.com și găsim o soluție.

E vremea de muncit pământul. Deci fii pe fază aici la tot ce urmează, treptat!

Căci dacă e un scop, o vocație, un acel ceva important al vieții pe care trebuie să-l îndeplinim aici pe pământ, ăla e să fim fericiți. Cu un suflet sănătos și senin.